Petru Albu

Orășelul se încropise pe scheletul unei colonii austro-ungare la o intersecție de căi ferate. Avea club muncitoresc, piață, cinematograf și străzi pietruite. Apoi veniseră tovarășii și reforma agrară și între colonie și cele două sate apropiate au apărut case. Biscaria și Bălăcuta au devenit străzi lungi unde locuitorii și-au păstrat obiceiurile de săteni și viața domoală.

Noi stăteam “la oraș” iar moșu și buna stăteau în capătul Bălăcutei, acolo se termina Biscaria și începea Bălăcuta. Făceam zece minute de-acasă până la ei și eu, școlar de primară, mergeam singur. Treceam pe la boltă la tanti Loli și luam, cu bani din economiile proprii, bomboane ca niște pernițe umplute cu cacao sau ciocolățele rotunde cu scufița roșie, vânător și lup.

Casa lor era mică, aveau două camere, cămară și târnaț și în grindă buna punea busuioc și alte ierburi pe care iarna căldura cuptorului le mișca cu miros de sucitură cu măr și scorțișoară, de tocană și păpricaș și chipurile străine din popindecluri le priveau mirate mișcarea uscată.

De câte ori ajungeam la ei, buna,  pe jumătate nemțoaică, mă lua în primire încă de la intrare:”zupă mânci? Lucicoș mânci? Tocană de mazăre cu pui mânci? “,” nu”,“na, mâncă-ți curu’ atuncea!”. Moșu o tempera cu un “lasă, Mariți, copilu’ în pace!” și ea se îmbufna și mă lăsa în pace un timp, până îi ceream eu ceva și-atuncea se ofensa, chipurile. “Când te-am îmbiat, n-ai vrut!” zicea partea efervescentă din ea. Primăvara își luau amândoi cotărâțele și plecau la Pâncota cu un tren pe la cinci  dimineața și se întorceau după-masă iar curtea se umplea cu pui mici de găină și de rață. Cățeaua Florica era îngăduitoare cu orătăniile astea apărute ca din senin și se refugia de urâtul lor tocmai în șură, de unde mai venea numai la mâncare. Și când buna tăia vreo găină, prima dată făcea o tocană din măruntaie, din inimă, ficat și bătucă și cu ceapă și cu sângele pe care-l adunase și amestecase cu sare și-l tăiase pătrățele.

Cu moșu umblam prin grădină sau pe la Strei și el îmi povestea tot felul de lucruri despre ce vedeam sau auzeam. Îmi spunea povești despre numele burenilor, al copacilor și păsărilor, cum au apărut ele și la ce-s bune și de ce sunt așa cum sunt.

 Când mergeam cu ei undeva, înainte de plecare îmi spuneau întotdeauna “să saluți oamenii pe stradă cân’ merem!” și dacă întâlneam pe cineva, îmi reaminteau șoptit “să saluți frumos pe omu’ ăsta”. Iar eu ziceam “săru-mâna!” și omu’ era impresionat “vai, ce nepot mare ai, baci Lazăr sau nan’ Mariți!”. Dacă mergeam în oraș, ei spuneau că “mergem la Piski”, că așa se numea orașul mai demult. Și mergeam la boltă la pec și la aprozar și la măcelărie la Enczi. Enczi era angajat la măcelăria care fusese a familiei lui, dar tovarășii i-o luaseră cu tot cu șirul de case pe care le avea și-l făcuseră angajat și sindicalist. Uneori mergeam cu moșu la piaț și acolo se oprea și vorbea cu oameni veniți de departe cu căruțe lângă care aveau, răsfirate pe câte-un braț de fân, oale de lut de toate mărimile, oale pe care cumpărătorii le ciocăneau și le mângâiau cu palme aspre înainte să le cumpere. Și apoi moșu-mi spunea că omu’ ăla e din sat de la el, de la Hărțăgani.

 Câteodată mergeam cu moșu să-și vadă prietenii, pe Ghiorghiuț, pe Niculae din Biscaria sau pe Ion a lu’ Bumbu, la moară la Ciarda. Ciarda era departe și pe drum vedeam multe case și ne întâlneam cu mulți oameni și oamenii îl întrebau pe moșu Lazăr ce mai face și unde merge. Oamenii stăteau pe lavițe la porți, pentru că mulți aveau lavițe unde se adunau cu vecini sau cu trecători ca să pună lumea la cale. Și moșu avea și veneau vecinii, Miron a lu’ Pepenar și Silvia și Francisca, nevasta lu’ Grețu. Francisca era nemțoaică, era foarte grasă și venea cu scaun de-acasă că nu încăpea pe bancă. Și câteodată îmi aducea gumă de mestecat că băiatul ei era plecat de tot în Canada.

În unele zile, moșu și buna veneau în vizită la noi, să se uite la televizor la “Floarea din grădină”. Când se termina emisiunea, moșu, aproape adormit, se scutura și zicea “Mariți, merem acasă!”. Și tot așa zicea și când se supăra pe ce vedea la televizor, când erau spectacole cu Ceaușescu sau când au ajuns americanii pe Lună și el nu credea în ruptu’ capului asta.

Duminicile aveau cumva ritualul lor. Dimineața, buna își rupea un smoc de busuioc și calapăr pe care-l presa între batistă și podilarăș și mergea la iclejă și la progade. Eu rămâneam cu moșu și povesteam câte-n lună și-n stele. Apoi către amiază venea buna și încălzea mâncarea și mâncam toți și ea ne povestea ce mai auzise de la oamenii de la biserică și cu cine se mai întâlnise. Și când zgomotul lingurilor lovite de tănerele emailate înceta, ei se puneau să doarmă de-amiazi și eu plecam să-mi vizitez Streiul și “colibele” și toate locurile secrete pe care le cunoșteam doar eu, locuri de unde se vedeau peștii și puii de graur și cuiburile de turturică. “Leagă-ți fizăiele și închiotoră-te! Și mai dă cu chefea pă păpuci, că să strîcă!” zicea buna când plecam.

 La malul Streiului întâlneam haita de prieteni ieșiți in liniștea duminicii, pe Petric-a lu’ Vărmăjanu’, Mircea Șerhan, Aurel și Mârtanu’ Adi și Ema. Pe Ema frații Bucerzan îl aruncau periodic cu schimbul îmbrăcat în Strei, ca să-l vindece de gura lui mare. Pe Mârtan nu-l chema Adi, îl chema Argyelean da’ noi îi ziceam Adi că era mai ușor așa. Nu se prea omora el cu școala, de fapt nu învăța deloc, era mereu repetent și fuma, el ne-a nărăvit și pe noi la țigări și așa am început să cumpărăm țigări de un leu, la snop, de la boltă de la tanti Loli.

Încălțați în sandale, treceam peste apa puțină a Streiului și jefuiam muțește merii și corcodușii și nucii din grădinile oamenilor, umpleam burtica și pojnarele cu roade. Și înarmați cu puști de lemn sau cu arcuri și săbii, participam la lupte eroice, după cum fusese filmul din seara trecută. Pușca mea mi-o cioplise moșu, eu mă uitasem atent cum se face, “nu mai sta habtac lângă moș-tu’!” zicea buna, “lasă-l în pace, Mariți!” zicea moșu,”să vadă și el cum se lucră lemnu’.”

 Bătăliile noastre erau memorabile, toți ne acopeream de glorie nepieritoare și scuipat de la strigăte sau împușcături. După ce inamicii inexistenți erau făcuți una cu pământu’, ne retrăgeam în cazemate și forturi, în colibele noastre secrete, unde ne depozitam muniția și armamentul și unde ne căram prăzile de război și alimentele din jafurile grădinilor de lângă Strei.

Primăvara, viiturile curățau Balta Broaștelor de linte și papură și toată vara ne bălăceam acolo, uitând de noi, până când glasul vreunui părinte se rostogolea din deal de la Bumbuleasă și ne amintea că masa e gata.

 Mă întorceam cu înserarea și atunci moșu și buna își luau scaunele și mergeau în drum la Pătru lu’ Popiță să joace 66 cu Pătru și cu Pocăitu și cu Dicu și cu cine se nimerea. Dicu avea o mână mai mică și mai scurtă, căzuse din căruță când era copil și mâna-i rămăsese de adolescent, da’ putea ține cărțile cu ea. Putea ține și paharul de vinars, el bea mult și ochii lui erau tot timpul roșii și lăcrimoși.

 Venea și baci Moise de la adunare și povestea întâmplări vechi de la vânătoare. Grețu și Puiu îl șicanau, ei mergeau la pescuit și aveau alt fel de povești.

Și când se făcea întuneric și nu mai vedeau cărțile, moșu și buna își luau scaunele și veneau acasă certându-se pe drum pentru arșeu’ de moc sau tuzu’ de dubă. Și ne făceam paturile de culcare și adormeam cu difuzorul mergând încetișor cu teatru radiofonic.

---------------------------------------------------------------------

Petru Albu s-a născut la Simeria, în 16 ianuarie 1962. Este licențiat al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.

Debut publicistic în Dilema veche, 2010.

Proză: Trestii, Ed. Humanitas, 2011, Cu fața la perete - antologie, Ed. Brumar, 2013.