Bogdan Munteanu

Când nu reuşesc să mă mobilizez, mă gândesc la bună-mea, care, la aproape 80 de ani, s-a înarmat cu un par cât toate zilele şi s-a suit în nuc să-l scuture. Când am ajuns noi acasă, era aproape în vârf. A dat o creangă la o parte şi ne-a făcut cu mâna. Zâmbea. O vreme ne-am milogit de ea să coboare. Apoi am făcut-o babă nebună şi inconştientă şi nu mai ştiu cum. Nu ne-a băgat în seamă, lovea parcă şi mai vârtos. Ce să fi făcut? Ne-am înarmat cu găleţi şi ne-am apucat să strângem nucile pe care le ţintea ea cu parul. În anul următor i-am ascuns scara. N-a mai vorbit cu noi câteva zile. Şedea împietrită pe bancă şi se uita la nuc. Abia când ne-a văzut pe toţi înarmaţi cu pari a zâmbit. După aia ne-a dat indicaţii.

***

În preajma sărbătorilor, în piațeta din cartier, apare un staul. În iesle e un prunc, Pruncul, în preajma lui, părinții & magii. Oamenii se apropie de ei cu smerenie, își scot mâinile din buzunare, își freacă palmele, își fac câteva cruci, își trag copiii după ei, îi îndeamnă, hai, nu-ți fie frică, vino mai în față, pune mânuța pe Domnul nostru, să te păzească, să ai noroc. Cei ascultători sunt mângâiați pe creștet, cei îndărătnici sunt apostrofați, uneori amenințați, nu-ți mai și nu te mai. Până la urmă, se supun toți. Și așa.
E dimineață. Ies de la căldurică, cu gândul la o cafea. În piațetă nu e decât un bătrân, îl văd din depărtare, se sprijină de unul din stâlpii staulului, ca și când ar vrea să intre mai bine în film. Mă observă. Îmi iese în întâmpinare. Uite-l, accelerează fragil, greoi, se poticnește, își pierde echilibrul, se-adună, se-avântă iar. Uite-l, uite-l, e la câțiva pași de mine, încetinesc, ce-i, ce vrea? Îl scanez – e roșu la față și agitat. Mă opresc. A dispărut, gâfâie moșul, hai repede! Cine, unde, bâigui. Mă apucă de mână, mă trage după el. Acolo, zice și arată spre staul. Acolo, hai, hai odată! Grăbesc pasul. Ajungem în fața staulului. Ce-i, spun, ce s-a-ntâmplat? Își face cruce. Mă ceartă, cum ce, cum ce, ești orb? A dispărut! L-a furat!!! Mă uit mai bine. Da, mă, a dispărut, ieslea e goală, incredibil! Moșul e tot mai roșu și tot mai agitat, mă apucă de mână, mă zgâlțâie, urlă, ce fel de creștini suntem noi, mă, ce neam îi ăsta, de hoți, mă, de hoți, Dumnezeii mamii lor! Habar n-am ce să-i spun, nu-mi trec prin cap decât tâmpenii, gen lasă, tataie, că sigur or să aducă altul în loc sau poate o să se-ntâmple o minune, mai știi? Și, cu toate că habar n-am ce să-i spun, mă pomenesc vorbind, taicule, hai cu mine la o bere, hî. Bătrânul se potolește. Se uită la mine, apoi la ieslea goală, un pic mai mult, de parcă ar aștepta o binecuvântare. Își pune căciula, își trece podul palmei peste ochiul stâng, apoi peste cel drept, și spune iartă-ne, Doamne, că nu știm ce facem.
Zâmbim, parcă n-avem curaj să râdem. Purcedem. Încetișor, că alunecă.

***

Textul merge, sunt mulţumit, ia să mai comand o… Zbang, uşa cafenelei se trânteşte, clopoţei, surle, tobe, strigăte, deschide uşa, creştine, că venim din nou la tine, mă prefac că lucrez, clic, clic, clic, umbla-n sus şi umbla-n jos, umbla-n jos şi umbla-n sus, fac semn că n-am, n-am, da’ chiar n-am! Uite-i pe ăștia, cu poza pruncului lipită-n piept, agitând pet-uri pline cu Iorga, uite şi-un Enescu, doi, mila Domnului să fie, tuturor cu bucurie, n-am, n-am, mereţi d-aici! Vlăjganii mă-mpresoară, îmi vâră pet-urile sub nas din toate direcțiile, cete de îngeri coboară, staulul de-l înconjoară, băi, chiar mi-e frică de malacii ăştia, n-am decât un Vlaicu, atât, doar n-o să-mi bag mâinile-n sticlele lor după rest, ce naiba! Bing! – scot câteva ţigări şi le distribui în pet-uri. Magii ies pufăind.

S-a oprit în dreptul meu și a râs. Era puțin bizar, de zece ani, de când eram vecini, nu ne spusesem altceva decât mnzia și mnsara. De ce s-a oprit? De ce a râs? Aveam șlițul descheiat? Nu. Un muc, ceva? Nu, imposibil! N-am așteptat mult. Vecine, pot să-ți pun o întrebare indiscretă? a zis. Ha?! Am dat din cap, da, dă-i drumul, ce să-i fi spus, nu, nu poți, lasă-mă-n pace, ciudatule? S-a scărpinat în barbă. Auzi, ce-i cu puloverul ăsta, eu te știam băiat serios, a zis. Poftim?! Unde bătea? Ce-avea puloverul? Era găurit? Pătat? Prea colorat, poate? Ce naiba, era vorba de o întrebare indiscretă și uite-l pe ăsta, că pulover, că băiat serios, se holba la mine și rânjea. Da’ ce-are puloverul, am întrebat, mai mult ca să nu tac. A râs iar și a urlat: are burtăăă, băăă-hă-hă-hăăă!
Nu mi-au venit în minte decât replici stupide, gen tu ai burtoc, bă, și ești și chel pe deasupra. Așa că n-am zis nimic. M-am hlizit și mi-am văzut de drum. A, și mi-am supt burta. Un pic.

***

Își dă jos șapca cu USA. Scoate o sticluță de votcă din buzunar. Trage o dușcă. Uăi, da’ bună-i, spune. Închide ochii pentru câteva clipe. Zice. Cum prindea el, când era mic, pui de cioară și le sucea gâtul. Cum îi fierbea și-i mânca. Uăi, da’ buni erau! Ce tot zbieri, mă, pacoste, că surzesc aicea! (plânge un copil). Lui i-a intrat odată un cui în talpă. Și ce dacă i-a intrat? N-a zbierat așa. Nici măcar n-a zis acasă, pe vremea aia nu umbla mă-ta atâta după curul tău. Trece brusc la altele – Ilici huo, Țapu huo, Băse huo, Neamțu huo și încă n-am văzut nimic și dacă ar avea el putere… Scuipă. Trage o dușcă. Uăi, da bună-i! Își pune șapca cu USA. Fluieră. Un pechinez apare de după o mașină. Aici erai, mă? Zâmbește. Hai cu bunu, hai acasă. Mai trage o dușcă. Câinele îl privește blajin.

***

Cafenea. Băuturică, mâncărică, glumițe, hihihi, hahaha și așa mai departe. Intră o bătrână. Ochi albaștri, capot, batic, o mie de riduri. Vede o masă nedebarasată, pornește spre ea, întinde mâna din mers, juma’ de limonadă, nu, n-are cum să-i scape. Ajunge odată cu chelnerița, mie, mie, zice, nu, vă rog, nu luați de pe mese, se ține tare fata, stați jos, vă fac eu o limonadă, haideți, stați, nu costă. Bătrâna își strânge mai bine capotul. Își aranjează baticul. Nu stau, n-am timp, spune și face cale-ntoarsă. Nu stau, n-am timp. Nu stau, n-am timp.

***

Never stop thinking, asta scrie pe geaca moșului care mi-a cerut adineauri o țigară. Deschid rapid facebook-ul, în vreme ce el se-ndepartează uluitor de încet. Amândoi avem tot timpul din lume.


 -------------------------------------------------------------------------------

Despre Bogdan Munteanu:

Sunt un tip de 37 de ani. În ultimii ani am încărunțit. Au observat și puștii de pe scara blocului – mă salută ceva mai sfios, cu săr’na, și vânzătoarele de la butic – am fost trecut, în mod discret, la domnu’, până și bunică-mea a băgat de seamă – gata, mă băiete, ești bătrân! Cu toate firele albe, pe care le-am pomenit așa, ca să mă aflu-n treabă, sunt binesănătos, am o familie calmă, 2-3 prieteni și un labrador care-mi roade papucii. Scriu proză, nu mă întrețin din asta, ci dintr-un job part-time, în IT.

Sau așa, dacă vreți: S-a născut (la Arad, pe 28 aprilie 1979). A publicat (trei cărți de povestiri, cea mai recentă fiind „Ai uitat să râzi” – Ed. Nemira, 2016). A colaborat (cu articole la revista online Hyperliteratura și la lunarul Bună dimineața, București!). A organizat (mai multe evenimente culturale pentru promovarea literaturii şi a autorilor români contemporani). În prezent, colaborează cu articole la revista online Bookaholic și moderează, în Timișoara, întâlnirile Ce mai faci, scriitorule?, organizate de Librăria Cărturești.

http://www.bogdanmunteanu.com/